De ce e mersul la psiholog un subiect tabu?

Mersul la psiholog te face nebun? Din ce în ce mai multe persoane pe care le cunoscu merg la un psiholog și o spun fără rușine. Și totuși, asta se întâmplă în bula mea, în care oamenii sunt mai destupați la minte. În afara ei, sunt încă foarte mulți care atunci când aud că mergi la psiholog, fac ochi mari și te privesc ca pe un nebun. De ce se întâmplă asta?

Îmi pierd mințile? O iau razna? Sunt pe drumul sigur spre spitalul de nebuni? Ce se întâmplă cu mine? Sunt întrebări pe care ajung să și le pună oamenii înainte să treacă pragul unui cabinet de psihologie.

Recent a fost o campanie tare faină pe grupul La primul Bebe. Campania viza depresia postanatală și despre conștientizarea ei. Mi s-a părut mișto că sute de mămici și-au deschis sufletele și au împărtășit din trăirile lor. Nu cred că a făcut-o vreuna din nevoia de confirmare ci știind că pentru o persoana care trece prin stări depresive, poveștile altora pot fi de mare ajutor.

E ca la AA, acolo unde fiecare povestește, se descarcă iar din povestea lui se hrănesc și altții cu lecții de viață.

E minunat când o comunitate se strânge în jurul unei cauze, mai ales când sunt atâția oameni care trec prin depresie. Unii aleg să ducăpovara singuri, alții se deschid și cer ajutor.

Pe mine depresia nu m-a luat imediat după naștere. S-a instalat încet și sigur în decursul lunilor ce au urmat, până ce am ajuns în punctul în care nu mă mai bucuram de nimic. Cel mai tare mă afecta faptul că mă și învinovățeam pentru stările mele. Mă blamam pentru faptul că nu mă bucur de copil, de viață când am tot. După ce luni de zile am sperat că va trece, de ajunsesem să mă urc pe epreți, într-un final am cerut ajutor specializat. Eram conștientă că singură nu voi ieși din starea în care eram.

Dar vezi tu, și asta cu mersul e la psiholog e ca într-o relație. Dacă nu se potrivește foarte bine, e sortit eșecului. Așa se face că primul psiholog la care am fost, deși foarte faină ea, nu mi s-a potrivit. Am avut inspirația să caut un al doilea.

Și bine am făcut. În timp ce ea era o dulce și mă împingea la introspecție, al doilea a venit ca o tornadă de m-a scuturat bine și m-a pus pe picioare. Mi-a confirmat că nu sunt nebunpă, că nu mă pierd și stările de câcat prin care trec sunt firești.

Am învățat să accept asta și da, un an mai târziu încă lucrez cu mine.

Dar ce vreau să spun este că m-a ajutat enorm și că nu cred că reușeam singură.

Și totuși atunci de ce este o rușine să ceri ajutor? De ce sunt oameni care încă iau în râs depresia? Oare ei nu văd aceleași știri ca noi cu oameni care au totul și își iau viața? Într-o societate în care ne-am izolat de căldura umană în fața ecranelor tv și a telefoanelor, ne mai miră că unii clachează?

De ce dacă te doare mână toată lumea te trimite la medic, dar dacă te doare sufletul ți se spune să stai acasa că e doar în capul tău?

Well, nu e. Și e foarte bine să ceri ajutor atunci când te simți copleșit.

 

Facebook Comments

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *